Imi aduc aminte, copil fiind, prin anii ‘80 că pozitia socială era dictată de situatia materială, nu c-ar diferi cu ceva acum. Insă, imi place să văd acum, prin ochii copilului de 38 de ani, cum a evoluat fudulia la români. Acum 30 si ceva de ani orice român cu obrazul fin trebuia să aibă o Dacie 1310, un magnetofon Rostov sau Kahstan, câteva benzi cu Sandra si Modern Talking obtinute cu interventii, borcanul de ness pentru musafiri si două-trei pachete de Kent puse in vitrină, lângă balerină si pescarul chinez, luate si ele "pe sub mână". Nu mai vorbesc de un congelator cu 5 sertare in care-ti băgai cel mult picioarele si, obligatoriu, un persan bun, lung cât toată camera.

Cam astea erau criteriile care te făceau să iesi din rândul sărăntocilor vremii si să pozezi intr-un tovarăs cu statut social si cu un succes ce stârnea invidia colocatarilor. Imi aduc aminte si azi, cum am primit de la un unchi trait pe la Bucale, eu fiind un tăran de Pitesti, vreo 30 de bomboane cubaneze pe care le-am pus la loc de cinste intr-o fructieră de cristal de Bohemia. Desi nu-mi lipseau prea multe la vremea respectivă, am fost atât de fascinat de acele dropsuri de mentă, incât cred că le-am terminat in vreo jumătate de an. Frica de a nu se termina, mă făcea să le adulmec, mai că le-as fi dat doar câte o limbă si le-as fi impachetat pentru a doua zi. Nu mai vorbesc de ziua in care ai mei au reusit să-si ia un teveu color. Jumătate de bloc venise să-l vada si să-l pipaie. Oricum, cel mai frumos se vedea mira, că-n rest n-aveai ce să vezi.

După perioada teve-ului, a venit perioada video-ului. Dacă aveai videorecorder erai seful celor cu videoplayer, erai un fel de guru. Parcă si Irina Margareta Nistor traducea mai bine, iar Bruce Lee lovea mai fulgerător. Nu mai spun de ziua in care am primit o pereche de blugi Trapper, clasici, americani, drepti, bleumarin, ceva de vis, ceva ce mi-as cumpăra si azi dacă as avea de unde. Alături de ei am primit o pereche de pantofi din piele, culoarea cognacului, foarte fancy pentru vremea aia, ceva splendid. Am fost atât de incântat de acele "mega" cadouri si atât de speriat să nu le uzez prin purtare, incât blugii i-am luat doar de vreo trei ori si mi-au rămas mici, iar pantofilor, după prima purtare, le-a apărut, asa cum e normal, acea indoitură pe piele, acolo unde flexează talpa in timpul mersului. Am fost atât de distrus de acea indoitură, incât eram in stare să-i duc la doctor.

După anii ’90 au inceput să mai apară tentatiile capitalismului. O masină străină la mâna a paispea, o Puma călcată in picioare si-o pastă de dinti cu aromă de fructe in două culori, pe care multi conationali ai vremii au intins-o prima oară pe pâine. Pozitia socială crestea odată cu ispitele din Occident: o masină nemtească, o cafea Alvorada, un pager sau un telefon cât cărămida pus la curea să-l vadă toti sărăntocii, dar mai ales să sustină pozitia ultimului colac al burtii, de-acum capitaliste. Usor, usor, erai un om realizat.

O dată cu inceputul anilor 2000, criteriile prestigiului social aveau alte cerinte. Deschiderea băncilor la orice colt de sat, in orice păsune trecută in intravilan, aparitia firmelor de leasing, lejeritatea cu care puteai jecmăni un credit, i-au făcut pe romani să treacă toti, aproape toti, de la stadiul de sărăntoc, la cel de om realizat. Isi luau in rate, practic cu bani virtuali, tot ce le-a dorit sufletul: masini, parizer, televizoare, haine de firmă, combine muzicale, termopane. Chiar imi aduc aminte de nevroza termopanelor. N-aveai termopan, erai un coate-goale. Aduceti-vă aminte câti cretini si-au dat jos ferestre din stejar pentru a face loc pvc-ului. Ce, nu stă frumos pvc-ul la o biserică din secolul XIV sau la o constructie in stil Renaissance?

Azi, lucrurile au evoluat foarte mult. Nu se mai bucură nimeni de o bomboană cubaneză sau de mireasma ambalajului de gumă aruncat in fata shop-ului, de turistii suedezi. Il adulmecam mai ceva ca un oenolog versat. Azi, succesul se masoară in gadget-uri, in suv-uri, in proprietăti, in conturi, in functii, in excursii exotice, in briliante. Asa se spune. De fapt, nici nu stiu in ce se măsoară. Sau ce inseamnă succes. Pentru mine, succesul se măsoara in vorbe, in fapte, in comportament. Cel mai mare succes consider că-l ai in ziua in care te-ai născut. Faptul ca te-ai născut, că trăiesti, că râzi, că ai aspiratii, că vezi, că auzi, că speri, că ai simtit gustul bomboanelor cubaneze. Totul e sa fii un om de valoare si nu un om de succes. Succesul nu este cheia fericirii. Fericirea este cheia succesului. Trebuie să fii fericit chiar si atunci când mesteci o bomboană cubaneză.

Emanuel

Recomanda articolul